PRESENTATION FAITE PAR IULIA PIETRARU
De două mii de ani… sculptează o confesiune dezolantă, în stil gidian, care radiografiază câteva momente de răscruce din istoria României interbelice, într-o formulă narativă de factură existențialistă, edificată prin interiorizare și rememorări chinuitoare, care trasează sincronic tușele proeminente ale intersecțiilor sociale dintre spațiul iudaic și cel românesc, dintre spațiul francez și cel iudaic sau, prin inducție, dintre spațiul francez și cel european.
Narațiunea este sedimentată în șase părți și debutează în plin scandal antisemit, în apropierea datei de 10 decembrie 1922, moment în care încep să fie organizate pogromuri studențești împotriva comunității evreiești din România. Naratorul-personaj este student la Facultatea de Drept din București, când evreii sunt atacați violent, aproape ritualic, în timpul cursurilor. Cu o resemnare perfect calculată și echilibrată, controlată mecanic, pășește pe străzile capitalei în mijlocul conflictului interetnic: „10 decembrie. Să umblu drept, cu capul gol, în ploaie, orbește, înainte, să nu mă uit nici la dreapta, nici la stânga, nici înapoi, să nu strig, o, mai ales să nu strig, să las să treacă peste mine larma străzii, privirea oamenilor, ceasul ăsta învălmășit. Așa. Dacă închid ochii, nu rămâne decât ploaia măruntă”[1]. Această conștientizare și acceptare a proporțiilor ansamblului se va stratifica pe tot parcursul romanului, în tandem cu starea de solitudine pe care eroul o simte/ vrea să o simtă anatomic. Dar acest autocontrol exterior nu are decât funcția de polarizator al tribulațiilor, unde singurătatea și izolarea, involuntara rămânere în sine a protagonistului creează o axă centrală de lumină; totuși, până și această siguranță a singurătății devine șubredă.
Situația din universități se înrăutățește, elevii sunt persecutați, se aplică principiul numerus clausus. Protagonistul nu simte nicio nevoie de a denunța nedreptatea, de a se revolta, de compătimire sau cordialitate, el nu detestă violent nimic, se lasă în voia suprimării (exterioare și interioare). În schimb, caută o evadare individuală din comunitatea evreiască, însă nu o evadare organică, ci una psihologică, spirituală. O formă de evadare se concretizează în plan exterior, în mediul viciat al cârciumilor și mahalalelor bucureștene, unde protagonistul este prins temporar într-o consolare amară, în bucuria amețită a pocherului și a depravării. În plan psihologic, se refugiază în esența dizolvantă a lecturilor, meditației și dialecticii, ca „să fac ceva mecanic, istovitor, care să mă domine deplin.”[2]
În încercarea de a scăpa de posibilii agresori, ajunge la cursul lui Ghiță Blidaru de economie politică, care se va dovedi a fi unul de filosofie a culturii și, spre final, refugiul antiliberalismului. Ghiță Blidaru (corespondentul ficțional al lui Nae Ionescu) este un artist și filosof cu o gândire geometrică, „așa de neted construit […]. este până azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun”, având totodată sentimentul unei reintegrări. Relația mentor-neofit dintre ei se menține și la nivel ficțional prin discuții stimulante, sfaturi, îndrumări și soluții.
Un act de izolare este și mutatul într-o cameră mică, într-o mansardă plină de cărți izolante fiziologic, departe de freamătul din cămine și de orice contact contingent cu violența stradală. La fel cum îi va spune și Ghiță Blidaru, simte că are nevoie de ceva concret care să-i asigure măcar iluzoriu evadarea: „am bătut în peretele din fața patului o hartă mare a Europei. Mi-ar trebui un glob pământesc, dar n-am destui bani. E copilăros, poate, dar am nevoie de simbolul ăsta al unei hărți de care să mă reazim, și pe care să citesc orașe și țări. Asta îmi aduce zilnic aminte că pământul există. Și că orice evadare e posibilă.”[3] Tânărul noocrat se rinocerizează, dar declară adversitatea antisemiților mult mai suportabilă în comparație cu adversitatea interioară – „închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii”, vitriolul care consumă lent, în urma căruia nu-ți mai rămâne decât să te întorci irevocabil la tristețe, la pământ. Suferința, crede el, este o condiție intrinsecă oricărui evreu, destinul rasei îl obligă la suferință.
Eroul-narator este într-o nesfârșită căutare a bucuriei de a trăi pur și simplu, fără senzația că natura sa ar putea fi oricând anulată. Pe lângă discuțiile fertile cu Ghiță Blidaru, protagonistul dezbate subiecte incitante cu marxistul S. T. Haim, cu sionistul Winkler sau cu negustorul de cărți evreiești Abraham Sulitzer, polemici care îi deschid calea spre semnificații eterogene ale unei lumi aflate în plină criză socială, politică, economică, psihologică. Winkler, la fel ca protagonistul (deși foarte diferit spiritual), este adeptul unei vieți tolerante/ concesive, pe când S.T.H. are permanent un spirit revoluționar.
La un moment dat, se face o trecere lină spre universul familial al protagonistului. Familia din partea tatălui este alcătuită din negustori evrei stabiliți de peste un veac la Dunăre, pe când cei din linia mamei sunt bucovineni și moldoveni ieșiți mai târziu din ghetou. Între cele două se instaurează o tensiune mocnită. Rudele din partea tatălui trăiesc sub semnul solului natal, în lumina locului, al concretului, pe când cele din partea mamei sunt în contact cu tradiția și spiritul iudaic metafizic. Relațiile trecătoare pe care le are cu diferite femei (Marga Stern, de exemplu, care îl ajută să se reîntoarcă la individual, Vally ș.a.) sunt doar schițate în tabloul confesiunii, și atât sentimentele (interiorizate) din aceste scurte momente, cât și personajele feminine sunt superficial redate și construite.
Ghiță Blidaru îl sfătuiește să renunțe la Drept și la orice are legătură cu metafizica, filosofia, științele economice, și să se îndrepte spre ceva concret, „care să te lege de pământ”[4] și care să-i restabilească simțul materiei, să-i ofere senzația de împlinire, de tihnă, de certitudine, Arhitectura de pildă. Se transferă astfel la Facultatea de Arhitectură și ajunge să lucreze la edificarea rafinăriei din Uioara, un ținut cu țiței și pruni, plasat ficțional în județul Prahova. Afacerea exploatării a fost încheiată de americanul Ralph T. Rice. Toate întâmplările și polemicile de aici sunt un pretext pentru camuflarea în subtext a schimbărilor reale socio-economice manifestate pe plan național, în special evoluția către un sistem industrial. Se inserează și conflictul dintre liberali și conservatori. Arhitectul Mircea Vieru, al doilea mentor al protagonistului, sub îndrumarea căruia se formează într-un birou de arhitectură și actualul maistru al afacerii Rice, „este tipul urban prin excelență. Unul dintre acei europeni din care cartezianismul, revoluția burgheză și civilizația citadină au izbutit să facă o nouă națiune, peste toate granițele continentului”[5]; Blidaru reprezintă, paradoxal, tipul rural: „omul acesta, care a trecut prin biblioteci, prin universități, prin metropole, se îndârjește să rămână în cugetarea lui un plugar”[6], „crede în ierarhii pe care nimeni nu are dreptul să le spargă, crede în stăpânirea fără control a pământului asupra omului.”[7]
Partea a patra este subordonată estetic spațiului francez. Din dorința de a lărgi dimensiunile întreprinderii, Ralph deschide o întreprindere a Exploatării în Franța, urmând ca tânărul intelectual să-și petreacă următorii doi ani în luminile Parisului. Maurice, compania sa pariziană, are un spirit detectiv, obișnuiește să stea și să observe viața de la cafeneauaCoupole: „«Coupole nu e o cafenea, este un continent, și Maurice Buret nu e un privitor, este un explorator».”[8] Maurice este martor, critic moralist, raisonneur și cartograf; construiește geografia Coupolei prin observarea și cartografierea atentă a tuturor misterelor cartierului, a societății, a oamenilor, el dă „unitate, ordine și logică acestei lumi amețitoare în tumultul culorilor, al luminilor și al vocilor.”[9]
Spre deosebire de celelalte state europene, Parisul este un spațiu securizant, un punct central de observare a frământărilor extranaționale, însă monitorizarea din această poziție este deformată, neverosimilă:
„Am impresia că lucrurile europene se văd prost de la Paris. Observ cu surprindere, și nu pentru întâia dată, de când sunt aici, că Parisul e un prost post de supraveghere al continentului. Sunt prea multe certitudini aici, prea multe deprinderi solide de gândire, iar în Europa sunt prea multe convulsii și descompuneri pentru ca peisajul să nu fie falsificat, dacă îl privești dinspre Paris. Ar trebui introdusă o «cotă de neliniște» în problemele pe care le rezolvăm pe țărmul Senei. Securitatea e o rea ambianță de gândire.”[10]
În plus, naratorul vorbește de zona de izolare dintre spiritul francez și cel iudaic; în spiritul francez a pătruns intens un exces de memorie care nu face altceva decât să limiteze orizonturile, în ciuda unor certitudini convenabile. Ce le lipsește francezilor este coeficientul de dezechilibru, adică tocmai simțul tragic, care nu are nimic din precizia siguranței.
Simțul francez al certitudinii, lipsa intențiilor revoluționare face din capitala Franței un loc tihnit, chiar cu o înaintare temporală tărăgănată, diferit de celelalte spații europene. S.T. Haim observă lucrul acesta într-o vizită la Paris:
„– Nu-ți poți imagina ce impresie de oraș provincial îți face Parisul, dacă vii din Europa. Ai senzația că te-ai rătăcit într-o gară, unde trenurile exprese nu opresc. Miroase a 1924, a 1928 cel mult. Și noi suntem în 1931. Nu numai Berlinul sau Viena, unde încordarea este maximă, dar Bucureștii chiar sunt mai vii, mai actuali. Când treci granița la Bâle, spre Paris, ceasornicul înaintează cu o oră, iar timpul dă înapoi cu câțiva ani. Ai să vezi și tu la toamnă, când ai să pleci, ai să găsești în Europa, oriunde, o fierbere care aci nu se simte și nici nu se bănuiește.”[11]
În partea a cincea, narațiunea revine în spațiul românesc. Peste întreaga comunitate se lasă un presentiment de revoluție, o senzație sinestezică de dinamită, se fac prevestiri, speculații, supoziții cu privire la următoarea conflagrație. Blidaru continuă să urmărească din umbră „etapele descompunerii generale.”[12] Acum tânărul alogen conștientizează că „a fi singur este o demnitate pierdută.”[13] Un local frecventat de protagonist este cafeneaua „Central”, unde își petrece serile alături de nihiliști, vizionari, revoluționari, poeți anticapitaliști cu vervă polemică, entuziasmați de presimțirile revoluției (expansiuni pe care sensibilitatea evreiască le reprimă).
Spre sfârșitul romanului, protagonistul începe lucrările la casa lui Blidaru de la Snagov – aici se creează un paradox situațional – când lumea se prăbușește, el alege să clădească o casă, o microcomunitate, o altă lume. Și suprimă astfel (cel puțin temporar) orice urmă tangibilă de revoluție, de inegalitate, de repulsie.
Romanul se încheie cu aprofundarea sentimentului de apartenență prin mustirea unui genius loci revelator și tămăduitor. Protagonistul se identifică aproape plenar cu structura spațială dunăreană:
„Dar voi vorbi despre o patrie a mea, și pentru ea voi înfrunta și riscul de a fi ridicol, iubind ceea ce nu mi se dă dreptul să iubesc. Voi vorbi despre Bărăgan și Dunăre, ca de ceva care îmi aparține nu juridic sau abstract, prin constituții, tratate și legi, ci trupește, prin amintiri, prin bucurii și prin tristeți. Voi vorbi despre un spirit al acestui loc, despre o anumită inteligență specifică acestui climat, despre luciditatea pe care am deprins-o aici din lumina albă a soarelui de șes și despre melancolia pe care am descifrat-o în peisajul Dunării, care se lenevește de-a dreapta orașului, în baltă.”[14]
În plină revoluție socială, el caută constant un calm biologic, un acord ființial între valorile iudaice și cele românești. Însă dubla sa condiție (intelectual și evreu) cere izolarea și chiar anihilarea individului din jocul existenței interbelice. Autoizolarea în obscuritatea problemelor de conștiință (pe care le supraveghează lucid) nu îi poate oferi decât o consolare temporară. Naratorul-personaj oferă o perspectivă schopenhauriană asupra plăcerii de a suferi, proprie și colectivă, fizică și psihologică, dar mai ales venită pe filieră iudaică. Tânărul admite că antisemitismul nu e de ordin politic sau economic, nici măcar religios, ci metafizic, este, dincolo de toate, un fapt de viață, iar esența lui este „obligația iudaică de a suferi”[15].
Mihail Sebastian redă o narațiune dinamică din punct de vedere psihologic, existențial. De asemenea, există un dozaj foarte bine controlat al imprimeurilor poetice la nivelul esteticii romanești. După două mii de ani de antisemitism, huliganisme, conflicte, talmudism și melancolie, eroul nu reușește, cu toate sforțările, să fie opac la visuri și abstracțiuni, nu își poate transfigura spiritul într-unul concret, aplicat, rezistent la abstracție – i.e. la suferință, și întregul joc activ al conștiinței nu este, în fond, decât o dureroasă abdicare și înfrângere. Se creează o analogie clară cu acel nesfârșit tumult din picturile lui Chagall din Rue La Boétie, o incapacitate de evadare, „de oriunde poți evada, numai din tine, nu.”[16]
„Și am curajul deplorabil […] de a-mi socoti fereastra de la care privesc lumea o «poziție», când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în singurătatea mea ca într-o valoare, când nu e decât o inaptitudine. […] Sunt un copac evadat din pădure.”[17]
[1] Mihail Sebastian, De două mii de ani…, Editura Litera, București, 2020, p. 41.
[2] Ibid., p. 65.
[3] Ibid., p. 61.
[4] Ibid., p. 86.
[5] Ibid., p. 190.
[6] Ibid., p. 192.
[7] Ibid., pp. 192-193.
[8] Ibid., p. 219.
[9] Ibid., p. 220.
[10] Ibid., p. 243.
[11] Ibid., p. 250.
[12] Ibid., p. 273.
[13] Ibid., p. 279.
[14] Ibid., p. 308.
[15] Ibid., p. 297.
[16] Ibid., p. 291.
[17] Ibid., p. 113.