PRESENTATION FAITE PAR IULIA PIETRARU
Proza scurtă a Ioanei Pârvulescu, „Un pariu la Paris”, apare într-un volum colectiv publicat prima dată în 2008, la Humanitas. Textul face parte dintr-o serie de povestiri-spectacol, înrudite tematic și fluidificate prin resortul unui coup de foudre.
Naratorul intradiegetic oferă lectorului marcajele unui dublu itinerariu: cel interior, trasat de confesiuni, monologuri și discursuri cvasi-filosofice și cel exterior, canalizat asupra spațiului francez. Naratorul-personaj este împreună de 10 ani cu S., iubita sa neiubită, relația lor devenind umbra tot mai densă a unei unrequited love, fără afecte (sau doar unidirecționale), fără dăruire, cu rămășițele unei compasiuni reci. Scrisoarea pe care o primește personajul-narator de la F., femeia de care se va îndrăgosti aprioric, are rolul unui catalizator în degradarea definitivă a relației lui cu S. Cromatica peisajului urban francez se desprinde ușor de intimitatea căminului celor doi: „am deschis ușa de la balcon și am privit marea de acoperișuri care începea la câțiva metri de mine, de partea cealaltă a străzii. Sub mine, asfalt și mașini. Peste mine un avion cu reacție, ca o rază, pe cerul fin de février: un albastru de Chartres, combinații de albastru tare, ca vitraliile din jurul Fecioarei. În dreapta, plantele lui S., cam rebegite, în ghivece.”[1]
Scrisoarea de la F. conține o fotografie monocromă care „zâmbea vag, numai cu ochii. Ochii cu cearcăne de nesomn.”[2] Ochii reprezintă un element estetic predilect în textele Ioanei Pârvulescu, de natură să secondeze cunoașterea celuilalt, observația, (auto)analiza lucidă, enigmele și comunicarea indirectă dintre cei doi. Misterul alb-negru stratificat în mica fotografie va fi zdrobit, mai târziu, de palpabilitatea/ plasticitatea frumuseții (instanței feminine/ iubirii).
Aflat la o vârstă înaintată, personajul masculin simte că doar iubirea poate escamota parțial conștientizarea morții. Așa că, după plecare lui S. în Vendée, începe să se întâlnească cu F., ghidându-ne într-un Paris solar, cald, livresc. De la Carnavalet, la Montmarte, până la patiserii locale, cheiul Senei, Pont Saint-Michel și Boul’ Mich’, naratorul cartografiază locuri energizante ale Parisului. În continuare, notează el, „am cotit pe Saint-Germain, ne frecam de oameni veseli, nu mă mai deranja. Ajunsesem la mine în cartier. În Place Henri Mondor m-am simțit deja acasă, dar nu acasă voiam s-o duc. Ceva mă îndemna să rămân între oameni. Am ținut dreapta, am traversat pe la Carrefour de l’Odéon și am luat-o pe Rue Saint-Sulpice. Știam aici, retras într-o curte interioară, invizibil pentru turiștii ahtiați de «Paris romantique», un loc bun, un mic restaurant la subsol, un soi de tavernă de pe vremuri.”[3] Cei doi se retrag din tumultul străzilor pariziene, în clarobscurul micilor cârciumi. Aici se produce, într-un soi de inerție, ascensiunea și căderea, „când ajung pe Rue Saint-Sulpice sunt de fiecare dată în rai și în iad.”[4]
Într-o secvență anterioară, în drum spre apartamentul lui de la margine de acoperiș, personajul masculin face pariul anunțat încă din titlu: „dacă o să bată din palme când îmi vede acoperișurile, mă va iubi.”[5] Schimbă miza pentru prima dată, dar pierde pariul. Întoarcerea lui F. în Köln eșafodează un al doilea exil al vieții protagonistului și un ultim semn de radiere a posibilei relații.
Ultima parte a prozei e concentrată sub forma unui epilog redat ca discurs pluriperspectivist (trei opinii de la martori întâmplători), care face narațiunea, pentru prima dată, raportabilă la o evidență exterioară, dincolo de caracterul său confesiv.
Fragmentele de substanță filosofică vorbesc despre perfecțiunea imitației, despre puterea copiei de a forma o sursă de divertisment și despre singurul element care nu se poate multiplica sau imita: sufletul. „Aste e deci partea de dumnezeire din noi. La asta nu se poate ajunge. Nimeni nu-l poate multiplica pe Dumnezeu, nu-l poate repeta identic.”[6]
Femeia rămâne un vector de forță al textului, prezența sau absența ei dereglează traseul interior al naratorului-personaj. Imposibilitatea concretizării iubirii dintre personajul-narator și F. este amplificată de natura diferită a celor două personaje: o figură statuară precum F. vs. una fragilă, boemă precum personajul masculin.
Ioana Pârvulescu condensează o narațiune cu elemente retro-disco-moderniste perfect echilibrate și intercalate ludic cu cartografii cotidiene ale spațiului francez, cu analiza lucidă, monologuri interioare și pasaje mistice/ filosofice despre iubire & moarte, supunere/ prizonierat & nevoia de stabilitate. Povestea de dragoste la prima vedere a fost multiplicată la infinit, până când personajul a „populat pământul numai cu F. Omenirea murise, F. era omenirea mea.”[7]
[1] Ioana Pârvulescu, „Un pariu la Paris” în Povești de dragoste la prima vedere de Gabriel, Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, București, 2016, p. 119.
[2] Ibid., p. 120.
[3] Ibid., p. 132.
[4] Ibid., p. 134.
[5] Ibid., p. 124.
[6] Ibid., p. 126.
[7] Ibid., p. 128.