PRESENTATION FAITE PAR IULIA PIETRARU
Mâța Vinerii răspunde cerințelor unei metaficțiuni istorice, a cărei principală strategie narativă este formula realismului magic, realitatea sfârșitului de secol XVIII fiind doar un pretext temporal, voalat sub estetica barocă. Romanul, lipsit de orice urmă de senzualism afectiv, plasează evenimentele în Bucureștiul fanariot din jurul anului 1800 și urmează firul roșu al romanelor detectiviste. Discursul uniperspectivist cu nuanțe absconse pare a se structura în jurul unui itinerar estetico-gastronomic, ce permite numeroase sinestezii între „rețetele literare” (formule, strategii, simboluri, simțuri, scop estetic ș.a.) și cele culinare incluse în Cartea bucatelor rele (rețetarul sacru). Narațiunea este relatată la un ecart temporal de 30 de ani de Pâtca, micuța vrăjitoare care, în momentul desfășurării epice, are 14 ani și este pasionată de artele transformării. Ultimul capitol are rolul de epilog și e narat de vocea bucătarului.
Observăm o colportare tematică la nivelul macro al romanelor și prozei scurte marca Doina Ruști: realitatea socială a Bucureștiului fanariot (din timpul lui Pazvantoglu, în cazul de față; sunt cartografiate casele înstărite din Bucureștiul fanariot: Curtea Domnească și Casa Greceanu), căutarea identității, chestiunea alterității, conflictele politice, copilăria/ adolescența pusă sub semnul miticului, originile „exotice” ale personajelor, ficționalizarea practicilor oculte, toate acestea se regăsesc și în Mâța Vinerii, sunt mixate cu formule simbologice și contrapunctate de poțiuni literare precum ficțiunea istorică stilizată, miraculosul, straniul, magicul sau fantasticul mitic alternat cu fantasticul postmodern (dacă ar fi să receptăm romanul sub auspiciile unui fantastic burlesc).
Pâtca a părăsit Bucureștiul în urmă cu câțiva ani din cauza pierderii părinților în timpul ciumei lui Caragea. Trăiește în Șcheiul Brașovului alături de bunica ei vitregă, vrăjitoarea Maxima Tutilina, unde are parte de o inițiere în dogmele oculte. La 14 ani, în urma morții dezonorante a Maximei, Pâtca se întoarce la București pentru a urma misiunea anunțată de Maxima. Fără a-și divulga vreodată adevărata identitate, Pâtca e cuprinsă permanent de terror vanus (groaza neagră) în fața pericolelor.
Intriga de natură polițistă prevede dubla moștenire a protagonistei, de la familia sa din neamul satorinilor: moștenirea spirituală, și anume convingerea că menirea și puterea ei este să dirijeze cursul vieții și să-l urmărească sau chiar să-l domine pe Sator (zeul în care cred familia fetei și majoritatea personajelor, o supraființă mefistofelică, Marele Creator în care sunt condensate forțele binelui și ale răului), și moștenirea materială, casele „ascunse în desimea orașului”[1] cu averile familiei. Moartea și amenințarea morții anastomozează peisajul pitoresc și evadările personajului feminin (părăsește Brașovul, lăsând în urmă un spațiu dizolvat de crime; evadarea din București). Abuzul, violența și răpirile sunt un alt element al grotescului. Principele fanariot Costas îl răpește pe Bucătarul Silică de la stăpâna lui, Caterina – se radicalizează relația de putere dintre slugă și stăpân. Naratoarea este răpită de turci și dată de un arnăut pe mâna unor răpitori.
Misiunea protagonistei este să găsească pierdutele casele de pe așa-numita stradă Murta (casă pe al cărei turnuleț roșu a fost sculptată o pisică) și să-i descopere pe ceilalți satorini. Pe lângă căutarea acestei moșteniri localizată imprecis, Pâtca încearcă să devoaleze pas cu pas cauzele care au dus la uciderea Cuviosului Zăval (unchiul fetei), cel care ar fi trebuit să-i fie mentor și inițiator în tainele lui Sator, dar și singurul care i-ar fi putut dezvălui adresa acelor case. Deși moartea lui Zăval îi îngreunează traseul revelării caselor, Pâtca găsește în Laboratorul lui, ascunsă într-o cutie cu valori, o hartă a unui oraș, care o va ghida până la adresa reală. În laborator, negustorul și vrăjitorul Zăval, îmblânzitorul lui Sator, explora lumea prin experimente alchimice. Laboratorul devine o entitate spațială foarte bine definită și conturată, un loc protector, un refugiu al protagonistei – singurul loc în care nu se simte intrusă și unde este familiarizată cu fiecare colțișor.
Indiciile după care se ghidează Pâtca creează suspansul; unul dintre ele este dopul roșu în formă de nas (de la sticla cu otravă), care apare inopinat în Piața Lipscani, ceea ce o face să abandoneze sacaua în care se afla trupul deshumat al Cuviosului Zăval pentru a recupera obiectul – care va fi, spre sfârșitul romanului, mijlocul de otrăvire a boieroaicei Caterina Greceanca. Cotidianul este înțeles și explicat de personaje prin prisma analogiilor magice. Modul incognito de călătorie prin Târgul Bucureștiului este activat în momentul în care fata decide să-și ascundă identitatea/ numele real: Mâța Vinerii. Numele acesta este evocat de mai toate personajele, de la scamatorii din Piața Lipscani, până la figura onirică revelată spiritistului Perticari; Mâța Vinerii este asociat de locuitorii Bucureștiului cu personajul mitic omonim, un personaj demonic aducător de moarte, scăpat din iad. Dar semnificația reală a numelui este următoarea: „Maxima mi-l alesese pentru că m-am născut într-o vineri. Iar neamul nostru era ocrotit de sute de ani numai de mâțe. […] Mâța, prin tradiție, e legată de ziua Vinerei, iar din tot neamul nostru numai eu m-am născut vinerea și încă la ceasul amiezii, care și el este al somnului și al mâțelor.”[2] Personajele sunt învestite cu calități stranii. De pildă, dinții strâmbi ai eroinei au o putere neobișnuită, magică, sunt o armă, un declanșator care provoacă balbuție. De asemenea, Pâtca are puterea de a dubla valoarea satorinilor, puterea somnului și privilegiul jocului cu bucatele rele.
Dimensiunea gastronomică a parcursului diegetic este ajustată de bucătarul Silică, „adevăratul centru al lumii”[3], cel care intră în posesia Cărții bucatelor rele, abecedarul bucatelor și al elixirelor. Acest rețetar magic, după care mixează Silică, cuprinde formule gastronomice oculte ce au puterea să schimbe destinul lumii (starea atuală a personajelor) și să provoace reacții psihedelice. Astfel, protagonista simte că una dintre misiunile ei este să recupereze cartea magică pentru a salva lumea de la dezastrele culinare/ vrăjitorești. Descrierile arborescente ale bucatelor și lichiorurilor preparate de Silică sunt realizate prin tehnica detaliului și se înscriu în estetica barocă specifică gastronomiei și esteticii balcanico-orientale. Mesele copioase de la casele domnești din perioada fanariotă pot fi documentate antropologic. Și nu doar aventurile culinare, ci și spațiile: Bucureștiul, reconstituit prin documentarea istorică a manuscriselor, capătă noi valențe.
Spațiile cartografiate sunt reconfigurate din memoria personajului feminin. Piața Lipscani reprezintă bazinul magmatic al arheologiei narative și funcționează ca o heterotopie (în termenii lui Foucault), în care sunt amestecate planul realului cu cel al magicului: „toate drumurile duceau la ea. Piața Lipscani era un fel de blestem, dar tot pe acolo era și cheia întregii mele istorii.”[4] „Piața Lipscani era ca o moară, era un vârtej. Odată intrat îți uitai visurile.”[5] Mulțimea, aglomerația & înghesuiala din inima târgului constituie o imagine-pilon în construirea esteticii urbane și accentuează și mai tare senzația de hipnoză și de buimăceală pe care o experimentează lectorul. Se creează efectul zgomotului alb: „străzile zumzăiau”[6] (white noise – un zgomot care neutralizează zgomotele particulare). Protagonista este deseori surprinsă în mijlocul aglomerației, în piață sau aiurea, unde ignoră zgomotele din jur, dar toate acestea devin parte din împrejurările sale și nu le mai percepe diferit. Zgomotul alb bucureștean izolează personajul narator, moment în care se produce transformarea mentală – misiunile & visurile ei își fac loc prin mulțime.
Ipostazele alterității sunt asamblate pe etajele multiculturale regăsite în această epocă. Bucureștiul este un spațiu-intersecție al comunităților etnice: turci – Ismail Bina, greci – Costas, români – Caterina Greceanu, țigani – bucătarul Silică (despre care vom afla că este unchiul legitim al protagonistei), francezi – Dubois. Straturilor etnice li se adaugă cele ale alterității/ minorității de gen (Zaval – „filandru”), și ale alterității spirituale – satorinii. Un punct de vedere solid din mentalitatea franceză se coagulează în cuvintele bonapartistului Dubois, cancelarul consulului Fleury, care „era un revoluționar foarte pornit împotriva negustoriei cu oameni”[7], și care vrea libertatea tuturor oamenilor, desființarea sclaviei.
Doina Ruși panoramează sociocultural un spațiu nu doar al mozaicului gastronomic, al fenomenelor oculte, ci și al inechităților sociale ale sistemului feudal, al dorințelor de parvenire, al esenței multiculturale și al alterității (sub toate ipostazele sale) din epoca fanariotă. Lumea carnavalescă este subscrisă de certificarea realismului balcanic, suprimat sau, poate, acutizat de stilizarea prin superstiții, vrăji, profeții, viziuni mistice, stranii, burlești asupra istoriei mari. Această scriere fantasmagorică însăilează un univers polisenzorial și pluristratificat cultural, în care influența Orientului asupra identității naționale românești este raportată la axiome exterioare.
[1] Doina Ruști, Mâța Vinerii, Editura Polirom, Iași, 2017, p. 37.
[2] Ibid., p. 91.
[3] Ibid., p. 7.
[4] Ibid., p. 48.
[5] Ibid., pp. 51-52.
[6] Ibid., p. 68.
[7] Ibid., p. 96.