PRESENTATION FAITE PAR IULIA PIETRARU
Alexandru I. Alexandrescu oferă publicului cititor, într-o fază tranzitorie a evoluției literaturii române, un roman de mistere, o „proză” polițistă asamblată, ca mai toate romanele detectiviste din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe scheletul narativ al paraliteraturii senzaționaliste franceze. Autorul aduce în scenă o narațiune heterodiegetică, cu infuzii sentimentale, sensibilitatea lui fiind imanent corelată cu cea a cronicarilor. Romanul debutează in medias res prin surprinderea unei crime în mijlocul nopții, pe esplanada turnului Eiffel. O tânără doamnă din înalta societate pariziană „își luase viața printr-un glonț de revolver.”[1] În continuare, discursul narativ este edificat printr-o digresiune temporală, mijloc de care autorul va face uz pe tot parcursul narațiunii construite prin fluctuații de cadență produse de tehnica alternanței. Principesa de Trubiscvoi îi face o vizită neașteptată lui sir Robert-Filip lord de Beaconsfield pentru a încheia o alianță. Pentru ca lordul să nu-și prejudicieze reputația (risipise toată averea moștenită de la tatăl său), principesa îl îndeamnă să o compromită pe Enrieta, fiica contesei de Loingueville, în vederea obținerii unei sume însemnate de bani. Răzbunarea principesei de Trubiscvoi, anunțată încă din titlu, germinează în discuția cu lordul de Beaconsfield.
Hotelul contelui de Loingueville, o clădire impunătoare în Capitala lumii, este poziționat pe bulevardul Saint-Germain. Familiarizarea cititorului cu mediul parizian se face în tradiție balzaciană, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului/ tehnica cercurilor concentrice, dinspre cadrul exterior, înspre cel intim: „Acum, când împrejurimile otelului ne sunt cunoscute, când cu stăpânii am făcut cunoștință, se pătrundem înăuntru.”[2] Totuși, spre deosebire de romanul lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi (1863), considerat o întruchipare a balzacianismului în spațiul românesc, cu reprezentări și descrieri elaborate ale mediului socioeconomic, Alexandru I. Alexandrescu se limitează doar la preluarea unor forme ale balzacianismului, ivite sporadic pe parcursul narațiunii.
Relațiile dintre personaje nu sunt reductibile la nicio schemă simplă, fiecare personaj are o legătură mai mult sau mai puțin amicală/ formală cu celelalte personaje, singura covalență fiind natura/ statutul aristocratic al (aproape) tuturor actanților. Enrieta este personajul feminin aflat, încă de la început, în centrul tuturor conflictelor amoroase și/sau familiale. Narațiunea trasează discret decăderea tinerei patriciene, culminând cu sfârșitul său tragic. Contele Oscar Pontenief urma să se căsătorească cu Olga, fiica principesei de Trubiscvoi, dar, între timp, se îndrăgostise de Enrieta pe care a întâlnit-o la o partidă de vânătoare.
Cutreierând străzile Parisului, Oscar îl întâlnește pe baronul Lermina, cel care îi oferă o invitație la una dintre seratele contesei de Villa-Franca. Atmosfera urbană este creată de explorările arhitecturii: hotelul „situat pe Avenue (le L’opéra, aproape de marele templu al Artei; acest hotel apare privirilor trecătorilor ca un cochet cuib de rândunică ; este compus din patru etaje, bogat ornate cu acele rețele de alabastru care te face sa cugeți fără voie la San Pedro din Roma. Intrarea ei este prin centru, de aci şi de-a dreapta şi de-a stânga două scări mari pun în comunicaţie cele patru etaje.”[3]Cu aceeași tehnică balzaciană, Alexandru I. Alexandrescu înregistrează peisajul stradal și apoi cel domestic prin restrângerea treptată a cadrului.[4]
Într-un alt episod este introdusă imaginea hotelului renumitului arhitect Eiffel (fostul partener al Enrietei), situat pe „des Italien alături cu feli-berger.”[5] Autorul se folosește de date precise în trasarea vectorilor spațiali și, raportându-se la momentul istoric al inaugurării turnului Eiffel (1889), ancorează foarte bine narațiunea în realitatea vremii (amintim aici dimensiunea stratigrafică profilată în configurarea spațiului francez, concept teoretizat de Westphal, în descendența lui Mihail Bahtin).
Lordul de Beaconsfield reușește s-o compromită pe Enrieta și să-și ducă planul la bun sfârșit în momentul în care mijlocește întâlnirea dintre ea și Paoul Blanchard, fratele maternal Enrietei. Partea întâi se încheie cu crima tânărului Paoul săvârșită de tatăl Enrietei în pavilionul din grădina comisului la Duval, „situat în colţul bulevardului Sent Michel.”[6] Atmosfera decadentă cauzată de această crimă învăluie întreg Parisul. În jurul Senei „era o noapte întunecoasă. Fulgerele şi trăsnetele cerului cădeau succesiv, pe pământ, anunţând apropierea unei ploi torenţiale. Cu toate că nu erau decât 10 ore din noapte, pentru Paris (…) cu toate acestea, o tăcere adâncă întreruptă numai de signalele sergenţilor de noapte postaţi foarte aproape unul de altul, domnea pe Avenue de Suferin. Turnul Eiffel se vedea strălucind în depărtare întocmai ca un imens far, pe acest ocean nemărginit ce se numeşte Paris.”[7] Instabilitatea meteorologică fuzionează cu cea emoțională și familială; lumea micro destabilizează lumea macro. Furtuna și întunericul, tunetele și fulgerele nivelează fundalul estetic al narațiunii. „Cu toată această revoluţie ce era în natură însă, un om învelit într-o manta mare de cauciuc ieşi pe gangul unei case cu şase etage ce era situată pe Avenue de Suferin. El umbla cu paşi repezi îndreptându-se către Pont-Iena. Ajuns aici, cobora cele nouă sau zece trepte de piatră ale cheiului T, şi intră în biroul unde se vând bilete pentru navigaţie pe Sena.”[8] Ni se revelează un spațiu central (Parisul) perturbat și destabilizat. Aidoma lui Filimon și, mai târziu, lui Rebreanu, autorul pare a avea la baza reproducerii actului narativ documente utile ori experiențe proprii în construirea traseului personajelor, de aici rezultă și precizia datelor geografice/ spațiale.
Apare subit în scena narativă Eduard, salvat de la sinucidere de podașul Richard (venit din clasele de jos ale societății). În acest episod se configurează o povestire în ramă: Richard îi relatează lui Eduard legenda despre castelul de la Kerloven, supranumit și castelul fantomelor, legendă narată inițial de Francisc, vărul lui Blancha. La fel ca în narațiunea cadru, un eveniment nefast e anticipat de fenomenele meteorologice: „Prin urmare, părea că nimic în lume nu putea să strice această fericire. „Cu toate acestea cerul începuse a se înnora, şi tunetul era aproape de a izbucni…”[9]
În partea a treia, principesa de Trubiscvoi organizează o serată mascată la palatul de pe Avenue de L’opera. Multiculturalismul este proeminent în cadrul acestor serate. Atmosfera saloanelor este zugrăvită tot în stil balzacian, autorul oferă descrieri plauzibile (însă nu atât de vibrante) ale spațiilor sociale de tipul saloanelor, ale decorului sofisticat și strălucitor, ale discuțiilor și ținutelor purtate de membrii societății înalte. (Sir Robert poartă un costum de bandit Roman, iar principesa de Trubiscvoi defilează în hainele Ecaterinei celei mari, împărăteasa Rusiei. Enrieta se ascunde sub masca unei circasiene.) Rezultă un joc incognito al aristocrației pariziene.
Fluxul narativ revine la Enrieta și la viața ei de după moartea lui Paoul, atunci când ajunge la o casă de prostituție. Romanul se încheie cu căsătoria lui Oscar cu Olga la biserica Notre Dame. Prologul și episodul final al romanului sunt întemeiate pe baza principiului circularității: Enrieta, din cauză că este respinsă de părinți, de Oscar, de societate, se sinucide pe esplanada turnului Eiffel. Pe fundalul acestui sfârșit catastrofal, Olga și Oscar, împreună cu principesa de Trubiscvoi, „părăsesc Parisul pentru Sant-Petersbourg.”[10] Într-o lume încărcată și deformată de convulsii, cu personaje din familii princiare, crimele și sinuciderile săvârșite, uneori, din cauze amoroase, sunt localizate într-un centru cosmopolit de secol XIX – Parisul.
[1] Alexandru I. Alexandrescu, Misterul din Turnul Eiffel sau Resbunarea unei princese ruse, Editura H. Steinberg, 1889, București, p. 3.
[2] Alexandru I. Alexandrescu, op.cit., p. 8.
[3] Alexandru I. Alexandrescu, op.cit., , p. 15.
[4] „Hotelul de Villa-Franca străluceşte de lumină. Cele patru mari salóne ce ocupă tot etagiul al treilea sunt deschise. înotând de lumină, gata fiind a priimi pe invitaţi. Două orchestre, așezate fie-care pe câte o estradă una în faţa alteia sunt dispuse ast-fel ca când una va lua repaos, cea l’altă se delieteze pe ospeţi cu căutările sale. Din aceste patru salóne, două sunt pentru dans, unul pentru jocul de cărţi, iar cel alt reservat pentru reparaţia toaletelor damelor.” – Alexandru I. Alexandrescu, op.cit., p. 16.
[5] Alexandru I. Alexandrescu, op.cit., p. 29.
[6] Alexandru I. Alexandrescu, op.cit., p. 39.
[7] Alexandru I. Alexandrescu, op.cit., p. 57.
[8] Alexandru I. Alexandrescu, Misterul din Turnul Eiffel sau Resbunarea unei princese ruse, pp. 58-59.
[9] Alexandru I. Alexandrescu, Misterul din Turnul Eiffel sau Resbunarea unei princese ruse, p. 74.
[10] Alexandru I. Alexandrescu, Misterul din Turnul Eiffel sau Resbunarea unei princese ruse, p. 163.